Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei
Articol din categoria: Tradiţii şi obiceiuri Miercuri 22 Oct 2008Alte denumiri: Sf. Spiridon; Spiridon, făcătorul de minuni; Sânmicoara
Sfântul prin tradiţie făcător de minuni, Spiridon este protectorul ciubotarilor, al cizmarilor. Prin extensie, este respectat şi de femei, pentru a nu face vreo „minune“ în sens negativ, „schimbând lucrurile lor din bune în rele“! Uneori este considerat unul dintre Filipi.
Tradiţii:
Sf. Spiridon e făcător de minuni, ca unul ce s-a născut ca o minune. Iată cum spun oamenii că s-a născut Sf. Spiridon. O fată s-a culcat între un popă şi un călugăr. Călugărul a zis popei: „Sfinţia ta, părinte, eşti sătul de trup de femei, nu-ţi mai trebuie această fecioară“. Preotul răspunde: „Bine, dar ia să vedem, care din noi doi se va visa cu ea?“ Peste noapte s-a întâmplat că tocmai popa s-a visat cu ea. În timpul visului lui icoanele au început a pocni. Călugărul în acest zgomot s-a trezit, vede această minune şi trezeşte şi pe popă, apoi strânge păcatele popei între două coji de nucă, le învălătuceşte cu nişte aţă de lână şi aruncă ghemul astfel format după sobă. Ce s-a întâmplat apoi? Din acel ghem s-a născut mai târziu un copil, căruia îi puse numele Spiridon, care, mai pe urmă, din cauza minunilor ce le făcea, s-a numit făcătorul de minuni, şi deci oamenii îl serbează să-i ferească de minuni (Speranţia, VII, f. 298 v). F Sf. Spiridon se sărbătoreşte ca făcător de minuni. Se zice că el, fiind întrebat de păgâni că cum crede el în Dumnezeu, Fiul şi Sfântul Duh, ca fiind tot una şi aceeaşi fiinţă nedespărţită, a luat în mână o cărămidă, a strâns-o şi a ieşit fum în sus, jos a curs apă, iar pământul i-a rămas în mână. După cum cărămida e făcută din foc, apă şi pământ, ce alcătuiesc unul şi acelaşi lucru, aşa şi Dumnezeu e arătat prin cele trei feţe ale sale. Sf. Spiridon a fost de meserie ciubotar, şi de aceea e patronul ciubotarilor (dar şi al tăbăcarilor, al cojocarilor). Se crede că sfântul, lucrând, s-a înţepat cu sula în ochi şi de atunci el supraveghează asupra lumii, spre a prinde dacă cineva lucrează în această zi şi să-l înţepe. Ca să îmblânzească mânia sfântului, lumea şi mai ales cizmarii îl prăznuiesc cu mare evlavie, făcând jocuri şi petreceri. Acest sfânt a fost cizmar. Venind o femeie să-şi facă papuci, i-a luat măsura în cenuşă şi… îndată vede că apa pe care-o ţinea într-un coş, de credincios ce era, se împrăştie prin casă. Atunci băgă el de seamă că-şi pierduse credinţa şi, luând sula de înşirat, şi-a scos ochii. Sfântul Spiridon era lemnar şi de aceea e ţinut de dulgheri. Întâi, Sf. Spiridon n-a fost sfânt; era om ca toţi oamenii. Da-i plăcea lui Dumnezeu să umble cu el câteodată pe pământ. Aşa, umblând ei odată pe-un drum, au dat peste un câine mort, se şi umflase. Văzându-l, Spiridon zise către Dumnezeu:
– Vezi, Doamne, ăst câine împuţit?
– Îl văd.
– Ei, pielea ăstuia o să fie odată faţă de masă, ca să mănânci pe ea.
– Ce spui, Spiridoane?
– Aşa, Doamne!
– Atunci să ştii, Spiridoane, că dacă o fi aşa, am să te fac sfânt mare!
Şi s-au tot dus cât s-or fi dus, şi apoi s-au despărţit.
Au umblat aşa cât or fi umblat, nu se ştie, şi iar s-au întâlnit, şi-au mers amândoi cât or fi mers prin lume şi, înnoptând, au tras la un creştin de om. Omul le-a pus ca să mănânce cu toţi şi pe masă au pus un fel de muşama. Când mâncau, Spiridon a zis:
– Doamne, să-ţi spui o istorie?
– Ce istorie, Spiridoane?
– O istorie.
– Spune-o.
– Vezi muşamaua asta după care mâncăm?
– O văd.
– Ei, asta e făcută din pielea câinelui acela pe care l-am văzut odată, demult, demult într-un drum, ţi-aduci aminte?
– Mi-aduc! Asta e pielea lui?
– A lui, Doamne!
Şi-atunci Dumnezeu a zis:
– Ziua de azi să fie a ta, Spiridoane, să fie sfântă, şi cine-o lucra în ziua asta, fie el cismar, ori tăbăcar sau cojocar, să nu se mai scoale! Aşa, Spiridoane, dac-ai spus adevărul! Şi de-atunci se zice că Spiridon a rămas sfânt, Sfântul Spiridon! (Ion Creangă). Acest sfânt a tăiat capul calului şi l-a pus la măgar, şi pe cel al măgarului la cal. Aşa a făcut pe Maica Domnului de a râs, când a văzut pe măgar cu urechile mari. Sf. Spiridon odată mergând el la un drum, într-o căruţă trasă de doi cai, unul roib şi altul alb, se întâmplă că îi ies nişte hoţi, cari taie capetele cailor. Atunci, ca să îmbărbăteze pe un tovarăş de drum care mergea cu el, Sf. Spiridon a pus în grabă capul calului alb la calul roib şi capul calului roib la calul alb, plecând înainte. De atunci ar fi caii tărcaţi. Sfântul Spiridon a tăiat piciorul calului şi l-a potcovit şi l-a pus la loc. Se povesteşte că Sf. Spiridon s-a certat cu un alt sfânt. Acest sfânt nu ţinea ziua lui Sf. Spiridon, iar Sf. Spiridon i-o ţinea pe a lui. Sf. Spiridon i-a zis: „Ziua mea va fi azi, iar a ta mâine“. Peste noapte a schimbat picioarele la cai, făcând picioarele colorate cu alb şi cu negru, înflorate. Asta a fost o pedeapsă dată de Sf. Spiridon celuilalt sfânt, ca să-i probeze că ziua lui trebuie ţinută. De atunci caii sunt o samă pintenogi. Se povesteşte că doi stoleri n-au ţinut socoteală de această sărbătoare şi au muncit în această zi. Seara, ca de obicei, după lucru, s-au dus la crâşmă, dar aceasta fiind dintr-alt sat, au purces călări: unul pe un cal alb, celalt pe un cal negru. Lăsară caii afară şi intrară înăuntru. Beau ce beau, dar când să iasă afară, ce să vadă? Capul calului negru la capul alb şi capul celui alb la cel negru. Mult se minunară ei de această minune, până ce într-un târziu îşi aduseră aminte că munciseră în ziua de Sf. Spiridon, făcătorul de minuni. Sfete Spiridon, făcătoru dă minuni, cică umbla cu sfete Petre p-o cale. Da sfete Spiridon să abătu într-o leasă dă mărăcini şi dete peste dracu călare pă muiere. Sfete Spiridon, dă mare ciudă, scoase sabia şi le reteză capu la amândoi şi plecă, lăsându-i cărăbăniţi. Să dusă sfete Spiridon, ajunsă pă sfete Petre şi-i spusă tărăşenia. Da sfete Petre, îi fu milă şi zisă:
– Rău făcuşi, sfete Spiridoane, şi poate să să mânie cumva Dumnezău pă noi; ar fi bine să te-ntorci ca să le pui capetele la loc; roagă-te la Dumnezău şi, cum eşti făcător de minuni, o să învieze. Sfete Spiridon s-a întors iute îndărăt şi dă dăgrabă a greşit capitile, a pus capu dracului la muiere şi p-al muierii la trupu dracului şi i-a înviat aşa. Şi de-atunci toate muierile, câte să trag din blestemata aia de muiere, sunt cu cap de drac, da nu să cunosc din ălelalte. Şi ce crezi, că muierile ălea lepădate de suflet, care scoate pă dracu, care fac vrăji dă învrăjbesc oamenilor, face dă sparge casele rumânilor, îşi omoară copiii, beau buruieni să nu mai facă copii şi câte feluri dă lucruri nelegiuite, ce crezi, că alea sunt curate? Nu te mai gândi că alea au ceva şi din partea diavolească. Un bătrân povesteşte că acum opt-nouă ani un făcător de rele s-a introdus prin fereastră în biserica Sf. Spiridon spre a jefui; când a voit să iasă tot prin fereastră, a fost strâns de fiarele ferestrei împreună cu argintăria furată şi a stat până la ziuă, când lumea, privindu-l, cădea în genunchi, rugându-se Mântuitorului şi mulţumindu-i pentru săvârşirea acestei mari minuni.
Obiceiuri:
La Sf. Spiridon se duce colac la biserică.
Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor:
Sf. Spiridon se ţine, că el face multe minuni, şi bune şi rele. Astfel că cei ce îl ţin capătă numai bune, iar cei ce nu-l ţin capătă minuni rele (Speranţia, V, f. 369). F Sf. Spiridon îi îmbogăţeşte pe săraci şi îi vindecă pe cei bolnavi (Speranţia, VII, f. 85 v). F De Sf. Spiridon se face agheasmă, care e bună pentru bolile primejdioase. Se serbează numai de cizmari, în amintirea sfântului, care este inventatorul sulii. Se mai ţine pentru sănătate, câştig şi spor la lucru. Atunci cizmarii se roagă să dea o ploaie şi noroaie, ca să se rupă pingelele. În noaptea aceasta sfântul Spiridon umblă foarte mult, până când rupe încălţămintea din picioare. Sf. Spiridon se ţine pentru păzirea casei şi pentru sporul câmpului.
(Olteanu, Antoaneta – CALENDARELE POPORULUI ROMÂN)